Pont-du-Chateau

Desi duminica imi place sa pictez singura in atelier, astazi ne-am hotarat sa credem ca a venit primavara. Soare intreg, caldura de necrezut. In cele sase luni de cand ne-am mutat, aproape ca nu am vazut deloc satul, lucru de care nu sunt mandra. Si ca sa gasesc o scuza pentru absenta din atelier, am luat aparatul de fotografiat, in cautarea inspiratiei. Imi place sa fotografiez la nesfarsit copaci, pietre, ziduri vechi, crapaturi in asfalt si umbre, multe umbre... Am strans material pentru sute de tablouri, oare cand voi avea timp adevarat sa lucrez?

Mai intai, castelul, astazi primaria locala. Cuminte, aproape senina fatada care priveste catre sat. Caracterele aurii ii dau un aer sobru, somptuos.

Privind dinspre rau, descoperi fortificatiile si castelul isi arata fata dura, aspra, trufasa.

Zidurile, vizibil imbatranite, isi pastreaza demnitatea si par primitoare doar pentru umbrele arborilor care conduc raul spre inevitabila-i destinatie...



Podul castelului duce de fapt catre biserica... Terenul nobilului era cu siguranta foarte intins si in plus distanta respectiva ii dadea timp sa se pregateasca in caz de atac. Impresionanta soliditatea si eleganta arcadelor de piatra.

Simt ca din fotografia aceasta va iesi ceva, cel putin o incercare... Jocul dintre umbrele podului si umbrele perfect drepte ale copacilor, modul in care albastrul circula intre apa si cer... Vom vedea.

Cateva imagini pline de duiosie...



Nu pot uita ca maine este luni... din nou... pentru incurajare, un excelent film de pe unul dintre blogurile mele preferate: http://www.simonedebougeoir.fr/ (Et après, on me demande...).