O duminica in care nu merge nimic...

Pentru ca am un job nou si pasionant, pentru ca am avut doua week-end-uri pline unul dupa altul, pentru ca nu am mai pus mana pe pensule de mai bine de doua saptamani, astazi am iesit in gradina si am incercat combinatii de forme si de culori. In zadar. Inspiratia nu a venit, energia pozitiva s-a risipit, nu s-a legat nimic. Pana si lucrarile incepute au ramas mute, nu si-au reclamat venirea pe lume, de parca le-ar fi fost frica de o nastere prematura, capricioasa, ratata. Tablourile vechi, peste care am decis sa pun gesso in speranta de a le conduce pe un alt drum, au ramas la fel de opace. Caietele de schite nu au folosit nici ele, iar cartile, altadata salvatoare, aducatoare de idei si de dorinte, nu au reusit nici ele mai mult...
Daca mecanismele vor functiona ca de obicei, ideile imi vor veni pe la miezul noptii, inainte de a adormi, iar maine dimineata plecarea de acasa va fi dureroasa. Voi intra in atelier cu amaraciune si ii voi spune sa astepte.
Se spune ca este absolut natural sa se intample asa, mai ales dupa o pauza. Ca acestea sunt momentele periculoase, in care riscul este sa renunti la tot si sa te apuci de altceva, sa disperi, sa-ti pui intrebari despre rostul tau pe lume.
Imi dau seama ca pictura nu mai este de catva timp doar un fel de terapie de relaxare pentru mine. Ca imi stabilesc obiective ambitioase (prea?), ca nereusitele ma fac sa sufar, iar zilele in care am timp pentru pictura si pictura nu are timp pentru mine ma epuizeaza.
Maine este, din nou, luni. Imi doresc sa dorm bine si sa ma regasesc.

Amintiri de la Lac Pavin

Maine este luni, din nou la lucru. Un weekend cald, fierbinte chiar (30 de grade la Lyon!). Zilele toride nu se mai termina. Nu imi place ploaia, dar nu pot sa vad cum iarba, florile, copacii sufera fara apa. Udam gradina seara, altfel iarba risca sa se parjoleasca.
Si ca sa ma racoresc, revad cateva amintiri de la Lac Pavin. Un tur de duminica, acum cateva saptamani: frig, primele flori rasarite dintre muschi, nori, ceata si un albastru ravasitor.

Maine este luni. Un nou inceput. Multe vise.

Dupa o saptamana de vacanta...

... fara mail si, practic, fara telefon. Suprinzator, imi ia doar o ora sa ma "pun la curent" cu noutatile. Nu as putea spune ca mi-au lipsit prea tare. Cateva carti, acuarele, copaci, pasari, mai mult decat suficient.

O escapada care mi-a ramas profund in suflet, un sat plin de farmec, cam prea turistic si totusi... St. Emilion nu inseamna doar vin. Ghidul ne da doua cifre care spun totul: un milion de turisti pe an, dintre care doar 1% interesati si de altceva decat de degustari de vinuri. Greu de crezut ca poti ramane inert in fata strazilor inguste si abrupte, a pietrei laptoase, a caselor cocotate pe coline, a bisericii... O biserica mult prea inalta si prea mare pentru un sat atat de armonios: cea mai mare biserica subterana din Europa (in orice caz, din Franta), etaje adaugate de-a lungul secolelor, un clopot prea greu si descentrat pentru pilonii de dedesubt (solutia gasita deocamdata pentru a salva situl sunt niste schele urate de metal). Restaurante si pivnite de vinuri - zeci si zeci, unele langa altele. Oameni zambitori, amabili si deschisi catre turisti. Terase, soare si vita de vie. Cat vezi cu ochii.

Bineinteles ca am sfarsit intr-un restaurant bun, cu un pahar de vin divin (oare este intamplatoare rezonanta celor doua cuvinte?), cu cateva sticle pentru pivnita noastra (si pentru ca am vrut sa ramanem rezonabili, avem de asteptat intre 5 si 25 de ani ca sa il bem la valoarea lui). Am gasit si vinuri de varsta noastra (intre 1000 si 10000 de euro sticla). La vie est belle.

Din nou, duminica in atelier

Dupa cateva saptamani, din nou in atelier. Fara tinta, doar lupta cu un tablou vechi, scapat din mana, prea mare ca sa il abandonez de tot, asadar nimic de pierdut. Gesso.
Ca punct de plecare - o culoare noua, descoperita la Paris (green gold). Treptat, o idee mai veche prinde contur: probabil primul tablou dintr-o serie la care visez de catva timp - povesti despre anotimpuri. Constantele seriei - litere vechi, ceasuri, busole... Texturi.
Aur verde si dorul de mama - asa a aparut prima poveste de toamna:

Poveste de toamna (acrilic, colaj, pasta de modelat, hartie de orez; panza montata pe sasiu)



Si doua studii, doua miniaturi:

(acrilic pe hartie de acuarela)

(acrilic pe hartie de acuarela)

Maine este luni. Din nou...

Dupa doua saptamani...

Nu am uitat de blog si nici viata nu mi-a fost tocmai terna... Dimpotriva.
Un weekend incredibil la Paris, intre fete. Dupa ani si ani in care am privit prin gaura cheii - romane, povestiri, filme si multe vise - am deschis poarta catre viata boema din capitala. Un apartament urias in care fiecare incapere este cu adevarat plina de carti (si ce carti!), la doi pasi de Sena, intr-un bloc haussmannian, doar pentru noi. Atmosfera de "L'élégance de l'hérisson", intelectuali cu vieti complicate, galerii de arta, buticuri sofisticate, cafenele pline, chelneri scortosi, vant rece pe cheiuri, metrou cu figuri triste (si multi vorbitori de romana), meniuri cu asocieri stupefiante (uneori prea "cautate")... Parisul boem, burghez, decadent, mereu adorat si in final de neinvidiat.
Acasa, un val de duiosie:

Ultimele doua orhidee. Dupa +32 grade la Bangkok, multe ore in avion, zapada la Paris, inghet la Clermont, doua luni in vaza, saptamani fara prea multa apa, uneori uitate... M-au asteptat, pe masa din bucatarie, in plin santier. Puternice si atat de vulnerabile, cum numai florile si femeile stiu sa fie.

Si, din nou, maine e luni... Pe curand. 

Pont-du-Chateau

Desi duminica imi place sa pictez singura in atelier, astazi ne-am hotarat sa credem ca a venit primavara. Soare intreg, caldura de necrezut. In cele sase luni de cand ne-am mutat, aproape ca nu am vazut deloc satul, lucru de care nu sunt mandra. Si ca sa gasesc o scuza pentru absenta din atelier, am luat aparatul de fotografiat, in cautarea inspiratiei. Imi place sa fotografiez la nesfarsit copaci, pietre, ziduri vechi, crapaturi in asfalt si umbre, multe umbre... Am strans material pentru sute de tablouri, oare cand voi avea timp adevarat sa lucrez?

Mai intai, castelul, astazi primaria locala. Cuminte, aproape senina fatada care priveste catre sat. Caracterele aurii ii dau un aer sobru, somptuos.

Privind dinspre rau, descoperi fortificatiile si castelul isi arata fata dura, aspra, trufasa.

Zidurile, vizibil imbatranite, isi pastreaza demnitatea si par primitoare doar pentru umbrele arborilor care conduc raul spre inevitabila-i destinatie...



Podul castelului duce de fapt catre biserica... Terenul nobilului era cu siguranta foarte intins si in plus distanta respectiva ii dadea timp sa se pregateasca in caz de atac. Impresionanta soliditatea si eleganta arcadelor de piatra.

Simt ca din fotografia aceasta va iesi ceva, cel putin o incercare... Jocul dintre umbrele podului si umbrele perfect drepte ale copacilor, modul in care albastrul circula intre apa si cer... Vom vedea.

Cateva imagini pline de duiosie...



Nu pot uita ca maine este luni... din nou... pentru incurajare, un excelent film de pe unul dintre blogurile mele preferate: http://www.simonedebougeoir.fr/ (Et après, on me demande...).