O noua poveste despre anotimpuri



A trecut ceva timp de cand nu am mai scris. Am visat si am planuit mult, am lucrat mai putin, lasandu-ma dusa de valurile cotidianului. Printre toate, o bucurie: o noua poveste despre anotimpuri. Ca si "toamna" anterioara, "primavara" mea a aparut dupa multe straturi complet diferite, dupa cautari si abandonuri, dupa bucurii si dezamagiri. Criticul meu preferat spune ca primavara aceasta este, la fel ca toate lucrarile mele din ultimele luni, prea melancolica, trista, eu spun ca e doar misterioasa si nehotarata. Important este ca imi recunosc starea de spirit si ezitarile. Ca stilul imi place, chiar daca raman nemultumita de rezultat. Imi place lucrul cu texturi profunde, dar nu abrupte, cu zeci si zeci de straturi de vopsea suprapuse, culorile relativ stinse, cu treceri blande de la una la alta. Nu imi place neaparat compozitia, contrastul uneori insuficient, unele egalitati si monotonii... Imi plac ceasurile vechi si imi pare rau ca nu am pastrat mai vizibile paginile de carte din colajul initial.
Continui sa visez ca intr-o viata urmatoare voi petrece zile intregi intre culori si ca progresul este incet, dar sigur.
O saptamana frumoasa!

Nimic nu e intamplator...

Astazi dimineata lansand internet-ul gasesc un raspuns neasteptat si incurajator pe unul dintre blogurile mele preferate. STIAM ceea ce scrie acolo, dar imi face atat de bine sa gasesc acest mesaj astazi... Asadar, la lucru din nou, cu speranta si bucurie, pentru ca trebuie sa 'fill the gap'.

http://janicemcdonaldstudio.typepad.com/janice_mcdonald_collage_s/2011/05/what-nobody-tells-you-about-creative-work.html

O duminica in care nu merge nimic...

Pentru ca am un job nou si pasionant, pentru ca am avut doua week-end-uri pline unul dupa altul, pentru ca nu am mai pus mana pe pensule de mai bine de doua saptamani, astazi am iesit in gradina si am incercat combinatii de forme si de culori. In zadar. Inspiratia nu a venit, energia pozitiva s-a risipit, nu s-a legat nimic. Pana si lucrarile incepute au ramas mute, nu si-au reclamat venirea pe lume, de parca le-ar fi fost frica de o nastere prematura, capricioasa, ratata. Tablourile vechi, peste care am decis sa pun gesso in speranta de a le conduce pe un alt drum, au ramas la fel de opace. Caietele de schite nu au folosit nici ele, iar cartile, altadata salvatoare, aducatoare de idei si de dorinte, nu au reusit nici ele mai mult...
Daca mecanismele vor functiona ca de obicei, ideile imi vor veni pe la miezul noptii, inainte de a adormi, iar maine dimineata plecarea de acasa va fi dureroasa. Voi intra in atelier cu amaraciune si ii voi spune sa astepte.
Se spune ca este absolut natural sa se intample asa, mai ales dupa o pauza. Ca acestea sunt momentele periculoase, in care riscul este sa renunti la tot si sa te apuci de altceva, sa disperi, sa-ti pui intrebari despre rostul tau pe lume.
Imi dau seama ca pictura nu mai este de catva timp doar un fel de terapie de relaxare pentru mine. Ca imi stabilesc obiective ambitioase (prea?), ca nereusitele ma fac sa sufar, iar zilele in care am timp pentru pictura si pictura nu are timp pentru mine ma epuizeaza.
Maine este, din nou, luni. Imi doresc sa dorm bine si sa ma regasesc.